"Fior de iubire şi speranţă" de Mihai Ştefan

     De fiecare dată când ni se face ”fişa personală”, suntem întrebaţi, printre altele, ce gen muzical şi ce cântăreţ preferăm.
     Personal, pe lăngă alte genuri precum rock, jazz sau folk, prefer în mod special muzica uşoară românească, iar etalonul meu muzical este Mihaela Runceanu. De câte ori vreau să fac o apreciere asupra unui cântec sau a unui cântăreţ, mă raportez la ea.

     Mi-o aduc aminte pe Mihaela din anii ’80, ani în care a strălucit pe scenele româneşti şi internaţionale (ea având şi câteva turnee în afara ţării). Îmi amintesc cu plăcere că o vedeam la televizor în emisiuni precum “Şlagăre în devenire”, “Steaua fără nume”, “Melodii 84, 85, 86, 87”, “Cu mască, fără mască”, “La sfârşit de săptămână” (rubrica “Autograf muzical”) sau la Festivalul de la Mamaia. Ea ni se dăruia de fiecare dată, dar inconştienţa copilăriei mă făcea să trec prea uşor mai departe.

     Ţin minte că în acel blestemat noiembrie 1989, oamenii vorbeau cu vocile sugrumate de emoţie şi durere despre tragicul sfârşit al atât de îndrăgitei cântăreţe. Eu, având atunci doar doisprezece ani, nu am putut realiza dimensiunile adevărate ale tragediei ce lovise fără milă muzica românească.

     Peste ani, am început să redescopăr, uşor uşor, parfumul şi farmecul acestei flori unice.

     La început a fost o casetă audio (erau la modă în anii ’90) care conţinea piesele de pe ultimul ei album – ”Pentru voi muguri noi”. A fost de ajuns acest declick pentru a începe să o caut.

     În perioada studenţiei, aflându-mă în Bucureşti, mi s-a tăiat respiraţia când am văzut în vitrima Librăriei Eminescu cartea biografică dedicată Mihaelei de scriitorul Nicolae Peneş (pe care aveam să-l şi întâlnesc mai târziu), intitulată “Un cântec ucis”. Titlul este cât se poate de sugestiv, dar şi de dureros. Bineînţeles că mi-am cumparat volumul şi l-am citit pe nerăsuflate. Aşa am aflat mai multe detalii despre Mihaela, inclusiv adresa părinţilor ei, cărora le-am şi scris.

     Spre sfârşitul anilor ’90 şi-a făcut apariţia internetul şi astfel am descoperit un site dedicat Mihaelei, realizat de o fată din Sighişoara pe nume Nicoleta (astăzi interpretă de muzică uşoară şi jazz). Am luat legătura cu ea şi mi-a trimis nişte daruri nepreţuite: o casetă cu melodii inedite şi o lucrare conţinând poezii scrise de Nicoleta pentru Mihaela.

     Tot datorită Nicoletei, căreia îi mulţumesc şi pe această cale, am ajuns pentru prima oară la Buzău, întâlnindu-i pe domnii Elena şi Nicolae Runceanu, părinţii Mihaelei, şi mergând la mormântul marii noastre interprete.

     La inceputul anilor 2000 am redescoperit emisiunea radiofonică “Psihologul muzical” (pe care o ştiam sub vechea denumire “Vineri noaptea in direct”). Datorită amabilităţii deosebite a realizatorului Andrei Partoş, căruia îi voi fi veşnic recunoscător, am reuşit să o readuc pe Mihaela în atenţia ascultătorilor. Imi amintesc şi acum prima mea intervenţie pe undele hertziene, care a avut loc in noiembrie 2003, invitată în studio fiind Mirabela Dauer.

     Dar anii au trecut şi prin 2009 am desoperit pe internet un anunţ prin care se încerca reactivarea Fan-clubului Mihaela Runceanu. Aşa l-am cunoscut pe ziaristul Mihai Bogatu şi m-am “infiltrat” în grupul de tineri care merge de cel puţin doua ori pe an (4 mai şi 1 noiembrie) acasă la Mihaela, la Buzău, şi care, in frunte cu mereu tânărul M.B., se străduieşte să organizeze măcar de doua ori pe an spectacole în memoria ei, la care participă toţi cei care o iubesc.

     În toamna lui 2011, aflându-mă în Parcul Titan la “ONG Fest” (fiind vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale “Iulia Haşdeu”), mi s-a oferit o ocazie specială de a-i mulţumi unicei şi irepetabilei Mihaela pentru frumosul pe care ni l-a oferit cu generozitate. Şi am profitat de ea, donând bani Asociaţiei “Mai mult verde” pentru plantarea a doi copăcei: unul pentru literatura română, purtând, evident, numele patroanei spirituale a Asociaţiei al cărei membru sunt, şi altul pentru muzica românească, pe care nu puteam să-l numesc decât Mihaela Runceanu. 

     Acum, având la dispoziţie un material consistent despre viaţa, personalitatea şi mai ales despre OMUL Mihaela Runceanu, fapt datorat în mare măsură inepuizabilului Mircea Nicolau, pe care l-am cunoscut la Buzău şi l-am reîntâlnit la spectacolele de la Casa studenţilor din Bucureşti, nu îmi rămâne decât să vă invit să vă lăsaţi din când în când cuprinşi de fiorul de iubire şi speranţă ce răzbate din genialele versuri ale neuitatului George Ţărnea:

    

“Pentru voi

  Muguri noi

  Eu ţin balanţa

  Ocrotitor.

  Şi cât am

  Flori pe ram

  Conjug speranţa

  La viitor.”  

                                                                  

MIHAI ŞTEFAN